(opera dramatica, perioada postbelica, neomodernista)
Marin Sorescu a fost un intelectual complex, membru titular al Academiei Romane: cititor avid, traducator, poet, eseist, romancier, dramaturg, critic literar, dar si pictor. Apartine perioadei postbelice (Generatia 60) si este incadrat in curentul literar neomodernist, ca si Nichita Stanescu. A fost apreciat la nivel national si peste hotare, a primit nenumărate premii, printre care Premiul Herder si a fost nominalizat pentru Premiul Nobel.
Marin Sorescu si-a castigat locul in dramaturgia contemporana prin cele nouă piese de teatru pe care le-a scris. Intre acestea figureaza TRILOGIA “SETEA MUNTELUI DE SARE”, din care fac parte piesele IONA, PARACLISERUL si MATCA.
Desi am fi tentati sa spunem ca Marin Sorescu a fost cu desavarsire un spirit ghidus (pentru ca a preferat parodia si ironia), cele trei tragedii de mai sus sunt foarte serioase, in ciuda inflexiunilor comice, nelipsite din aluatul modern. Marin Sorescu sparge tiparele dramaturgiei traditionale si se elibereaza de formele sale. Piesele sale nu au „subiect”, „intriga” nu evolueaza gradat, „conflictul”, in acceptiunea consacrata, lipseste, nu exista „punct culminant”, suspans, „deznodamant”, sfarsitul e lasat deschis, ca usa dintre camerele unde Irina nastea si Mosul murea („Matca”). Viata si moartea sunt aici intr-un delicat balans.
IONA este o drama existentialista si de idei, o aparenta tragedie, apartinand teatrului metaforic, care foloseste tehnica ambiguitatii. Personajul nu este un ales, nu face parte dintr-o elita, asa cum era cazul in tragedia veche. In fapt, Iona suntem noi. „Omul singur si singular, intre cer si pamant sau intre pamant si apa: teatrul cu un singur personaj nu e o forma, ci o SINECDOCA A DESTINULUI UMAN” (Nicolae Manolescu). Dupa cum insusi autorul afirma „Imi vine pe limba sa spun ca Iona sunt eu (…) IONA ESTE OMUL IN CONDITIA LUI UMANA, IN FATA VIETII SI A MORTII.”
Publicata in Revista „Luceafarul” in 1968 si jucata pentru prima oara pe scena Teatrului Mic din Bucuresti in stagiunea 1968-69, piesa „Iona” va obtine Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie.
Piese lui Sorescu au fost receptate de unii ca bucati de teatru al absurdului, de altii ca texte ermetice, incifrate sau filozofice si de altii ca parabole gnostice s.a.m.d. Sorescu pare a fi absurd ca Ionesco, ubuesc ca Beckett, dar si opus lor. Privit dintr-o perspectiva religioasa, dar si enciclopedica, Marin Sorescu este si un scriitor cu multiple valente crestine. Sub masca filozofiei, a absurdului, a ermeticului, Marin Sorescu e posibil sa-si fi ascuns cautarea spirituala intr-o perioada in care acest demers era extrem de periculos, oprit, asezat sub semnul „celulei negre”, fara geamuri, umeda si mai rea decat un mormant, cam ca in poezia lui Arghezi – un fel de „oubliette” in care oamenii erau inchisi si uitati ca niste morti-vii, exact ca-n burta chitului. Omul anilor 60-80, chiar 90, oprit de la comunicarea cu divinitatea, s-a simtit singur, foarte singur, debusolat, inchis, strivit, sufocat. Omului „fara Dumnezeu”, divinitatea nu-i mai raspunde la rugaciune. Cand isi striga numele – „Io-na” – ecoul ramane mut. Dumnezeu nu-i raspunde pentru ca nu-l cunoaste. Pentru o vreme, ecoul ii raspunde doar „Io” (poate, echivalent cu «eu»), iar «na» – poate insemna «ia» (ia si sufletul cu tine) sau o negatie familiara («na» /nu).
Titlul piesei ne trimite la povestea biblica a lui Iona (Matei 12:40). Nu poate fi aceasta singura legatura a piesei cu religia, desi asa s-a spus. Povestea straveche ne ofera cel putin doua chei pentru descifrarea textului piesei.
- Cu 800 de ani inainte de Hristos, Proorocul Ilie e gazduit la vreme de seceta mare (ca atunci cand pestii raman fara apa!) de o vaduva, mama lui Iona. Femeia ii ofera strainului ultimele inghitituri de mancare. In scurt timp, pruncul femeii moare, dar pentru bunatatea mamei, Proorocul Ilie il roaga pe Domnul sa invie pruncul. Si Domnul face minunea.
- Dupa ce creste si Domnul ii vorbeste, Iona se sperie si incearca sa fuga si sa se ascunda. Domnul porunceste chitului sa-l inghita si tot El il elibereaza pe Iona dupa trei zile si trei nopti, considerand ca s-a cait destul. IONA VA FI „INAINTE INCHIPUITOR AL INVIERII LUI HRISTOS”, caci a stat in pantecele chitului si a iesit, asa cum „Fiul omului va sta trei zile si trei nopti in inima pamantului” si apoi va invia. Domnul, milostiv, l-a cercetat pe Iona, „iar mortii (celei vesnice, Gheenei si uitarii) nu l-a dat”.
Marin Sorescu marturiseste : „Am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.” Adevarul este ca un om spiritual nu poate fi niciodata singur. „Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand Iona isi pierde ecoul.” zice autorul si continua „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi (…) se comporta ca si cand in scena ar fi doua personaje.” Piesa aceasta tanjea sa fie un dialog, dar Iona nu poate incropi decat un extins solilocviu. Pare a fi singur, la fel ca si Paracliserul, cel din urma slujitor al celei din urma catedrale.
Structural, piesa e compusa din patru tablouri (mai restranse decat actul). Se observa de la prima lectura indicatia finala a autorului: primele trei acte se incheie cu indicatia „Intuneric.”, iar peste ultimul tablou se trage cortina, fara alte explicatii. „Intunericul” e scris cu majuscula, ca un nume propriu. Poate fi numele pestelui urias. Dupa acest nume e pus un punct, de fiecare data, nu poate fi intamplator, dimpotriva cred ca e final – pare ca nu mai da voie sa se scrie ceva in continuarea lui. Intuneric si atat.
TABLOUL 1
Tabloul intai se compune din trei elemente simbolice: apa, Iona si pestele (pestii mai mici si pestele cele mare).
Iona sta cu fata la apa si cu spatele spre gura deschisa a pestelui cel mare.
APA semnifica aici lumea (avem o mare bogata, plina de nade colorate), viata (nu poti sa-ti schimbi marea), libertatea, lumina, sursa de hrana. Apa asta e plina de nade colorate (ispite, dorinte) si sunt multi pesti in ea (oameni). Iti trebuie „o moarte” sa-i numeri, pentru ca moartea e mai lunga decat viata.
IONA e pescar. Are nevasta, care il iubeste si copii, nevinovati, care viseaza marea „fara peste” (fara nade, fara ispite, fara pesti, fara miros urat). Apa marii e „frumoasa a naibii cand TE UITI la ea”. Fiecare trebuie sa-si vada de trebusoara lui, spune Iona, in plina discutie cu sine insusi, intelept, ca un taran din Oltenia. Nu e bine sa URLI pe mare, s-ar putea isca o furtuna. Si cand s-ar darama toata apa pe noi (ca la Potop)! Sa strige toti, dar pe rand . Altfel s-ar putea crede ca e o jelanie absoluta (ca un cor de bocitoare din tragedia antica). Iona viseaza in fiecare noapte peste! Simte duhoarea de peste si-n somn. Tot greul pestelui e pe el – e capul familiei si somnul lui e „nenorocit”. Si-ar dori sa viseze copaci sau nori, cam ca-n Gradina Raiului. Cu prilejul unui interviu luat lui M. Sorescu de catre George Pruteanu s-a notat asa:
„GP: Mircea Eliade spunea ca limba romana e limba in care viseaza. Dumneavoastra in ce dialect visati?
MP: Cred ca visez in dialect OLTENESC.”
Si atunci Sorescu „filozofeaza” ca un taran din Oltenia, in stilul lui Petre Țuțea si nu ne mira ca Iona ii spune Pescarului (de oameni):
„O, tu pescar, care stai SUS pe mal, macar LASA-NE LIMPEDE DRUMUL (…)”
Iona e pescar, dar e si peste. Caci daca pestii sunt oameni si el se identifica cu ei atunci cand spune: „NOI, pestii, inotam printre ele (nade), atat de REPEDE, incat PAREM GALAGIOSI. Visul nostru de AUR e sa inghitim una, bineinteles PE CEA MAI MARE. NE PUNEM IN GAND O FERICIRE, O SPERANTA, IN SFARSIT CEVA FRUMOS, DAR PESTE CATEVA CLIPE OBSERVAM MIRATI CA NI S-A TERMINAT APA.” Iona suntem noi, vazuti de Sorescu prin ochii taranului din Oltenia, iuti intr-ale vietii ca pestii in apa, uneori repeziti la vorba, mai si suduim printre dinti si mai dam cu caciula de pamant la necaz. Vrem mult, tot, raspundem ispitelor, tot iuti si in iubire, traim, bem, mancam, uitam de noi, de ceilalti, de lumina si de cer. Noi nu fugim de Dumnezeu trei zile, ci toata viata. De aceea Iona e infatisat direct sezand cu spatele spre gura monstrului. Si cand ramanem singuri, foarte singuri, in cea din urma clipa, ne incepem solilocviul, fiecare, asa ca Iona.
„Pestele il inghite pe Iona.
Intuneric.”
PESTELE urias care il inghite pe Iona e si el un simbol. Ramanand in sfera biblica, ne aminteste de Leviatanul descris in Cartea lui Iov. Domnul a creat Leviatanul. Este o creatura uriasa, monstruoasa, imposibil de doborat. „Tot ce se afla sub ceruri este al Meu. Cine va indrazni sa dea piept cu Mine? Poti tu sa prinzi leviatanul cu undita(…)? Cine a deschis vreodata portile gurii lui?” Leviatanul a devenit in timp, mai cu seama dupa anul 800 e.n., un simbol asociat cu Gura Iadului (Intuneric) sau macar cu Purgatoriul – un animal monstruos in gura caruia dispar pacatosii condamnati la Judecata de Apoi. Pentru Melville el e „Moby Dick”, iar pentru Alfred, Lord Tennyson, „the Kraken”. Dealtfel, in toata piesa e sugerata fin o intertextualitate, cu cele de mai sus, dar si cu Don Quijote (moara din tabloul trei) sau cu mitul lui Sisif (aparitia meteorica a celor doi pescari, care par muti si surzi, carand mereu cele doua lemne sau chiar incercarile repetate ale lui Iona de a scapa de claustrare, numai pentru a trece parca la nesfarsit din burta unui peste in alta, caci pestii se inghit unul pe altul construind straturi succesive).
TABLOUL 2
Iona a intrat intr-un univers inchis, se afla in gura pestelui unde e mizerie si semiobscur. Pestele „mistuie”, iar Iona sta IN PICIOARE, NAUC. Crede ca a murit, dar isi da seama ca inca nu e asa.
Urmeaza un amestec de poezie si ecouri din „Amintiri din copilarie” – ecouri din lumea materiala, ramasa afara, asezata, familiara (ca si la Arghezi) cu papuci, cuier, pat, tablou. Toate acestea se amesteca indata cu naduful lui Moromete. Cica ar trebui sa doarma, nu conteaza daca nu-i e somn. Dar nu e mort si nici disperat. Copilul se estompeaza si vorbeste Moromete: „Pot sa merg unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc.”
Apoi isi da seama: SUNT INGHITIT. Stie ca l-a inghitit pestele. Auzise candva o poveste cu unul inghitit de un chit. Ecourile textului biblic sunt in minte undeva, dar ca intr-o ceata si fara sa le stie sfarsitul. Ar fi tare curios sa stie daca omul ala a mai iesit din chit, dar omul modern si-a uitat miturile.
Pestele isi ia tainul sistematic, la ore fixe inghite pestisori si, la ora meselor, se aude in fundal „Vesnica mistuire” (alunecare dinspre „Vesnica pomenire” – cine piere acum, asa, nu mai e pomenit, e direct mistuit). Timpul isi pierde semnificatia – nu se mai stie daca e zi sau noapte.
Pentru ca „nu poti sa-ti schimbi marea”, Iona brusc simte ca „nu e in apele lui”, ii e tot mai rau. Duhoarea e insuportabila, il sufoca si-l striveste. Eugen Simion observa ca Iona „se instaleaza in aceasta stare de anormalitate si isi vede apoi in continuare de treburile lui.” Pai, ce sa faca? Daca inca nu era mort! Asa spun si Sfintii Parinti – viata, asa cum o intelegem noi, e doar un chin, o incercare, o trecere, o stare anormala. Adevarata Viata e cea vesnica, de dincolo, din lumina, unde putini ajung si pe care aici, pe pamant, o numim moarte. Cea mai importanta este, desigur, IESIREA.
Iona se gandeste la sinucidere, dar renunta. Cauta aer, o fereastra. Isi aduce aminte de aerul de pe munte, unde fusese odata, si de cer. (Un munte…al Taborului? Acolo Sf. Grigorie Palama spune ca de praznicul „ Schimbarii la Fata” se arata inca lumii „lumina necreata, neapusa si neinvinsa care transcende orice timp si veac” fiind „mostenirea celor mantuiti”. Sau, intr-o cheie simpla, doar pe un munte care, geografic vorbind, este punctul cel mai inalt de pe suprafata Pamantului si, pe cale de consecinta, cel mai aproape de cer.)
CUM SA IASA? Se hotaraste sa sparga zidul – adica burta pestelui. Domnul Eugen Simion observa pertinent ca in toata trilogia se dezvolta “o intreaga problematica a iesirii”.
Acum VISUL sau este sa faca o banca de lemn in mijlocul marii. Sa stea pe ea si sa RESPIRE pescarusii sau sa se odihneasca vantul. „Ar fi ca un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului” – ar fi ca o biserica.
TABLOUL 3
Iona iese din burta primului peste, care fusese inghitit de al doilea. Decorul e cam acelasi, dar apare si o moara de vant, functionala! Iona e atras de ea, dar se fereste sa nu nimereasca intre dintii ei de lemn. Spre deosebire de Don Quijote, el nu se angajeaza intr-o lupta cu aceasta. Ceva il indeamna sa fuga instinctiv de zbaterea inutila. Analizand noul interior visceral, Iona isi da seama ca ar vorbi cu „fratii” (e vorba de fratii intru credinta, de sem*nii intru simtire) pe care, „nebagandu-i in seama, vreme indelungata, pentru ca nu-i vezi (nu-i mai intalnesti si nu-i mai recunosti), ajungi sa-i pierzi. Dupa gandul acesta deja simte cat doi – el si geamanul care nu se vede – adica omenirea toata si divinitatea, pentru ca omul a fost creat „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” – exact partea care ii lipseste. Omul modern a pastrat din minunea Creatiei divine doar „chipul”. Cand si unde am ratacit „asemanarea”?
Intra in scena doi pescari – par muti si surzi si nu-i vorbesc, ca niste ingeri ai mortii. Ei cara pe umeri doua barne. E nevoie exact de doua lemne pentru a inchipui o cruce! Incearca sa intre in dialog cu ei. Nu-i raspund. Cei doi pescari pot fi simbolic vazuti si ca omul de rand, care munceste fizic, fara sa cracneasca, strivit sub sarcina zilnica si monotona. Par abrutizati si e putin probabil ca mai au putere sa-si vorbeasca macar intre ei. La fel sunt pestisorii mici, din acvariu, cei mai smeriti dintre toti, cei „care au mai fost prinsi odata” in mreje de-a lungul vietii si sunt siliti acum sa traiasca intr-un cadru stramt. Ei stiu ca singura lor „scapare” e sa muste singura nada care li se ofera si apoi sa moara. Mantuirea lor se infaptuieste pentru ca ei sunt cei care, sacrificandu-se, ii hranesc pe ceilalti. „Plevusca” duce greul marilor si oceanelor si lui Iona ii e mila de ei.
Iona simte din nou acut cat e de singur si ca-si va pierde mintile din cauza aceasta. Se intreaba ce-or zice cei de acasa despre pescarii disparuti. O sa le spuna el ca sunt vii ca el, dar i-a dus „soava” departe „la mama dracului”. Femeilor le transmit ca pot sa se marite. Ei sunt pe drum, dar nu mai au nici o pretentie.
In chit e umezeala mare si Iona se viseaza la malul marii, tolanit la soare. Indiferent in care dintre pesti s-ar afla prins, Iona e suspendat intre lumi. El pluteste intre mare, pamant si cer, ca-ntr-un Purgatoriu din care nu vede iesire. Trebuie sa stea inchis aici pana cand isi va da seama care e tinta cautarilor sale. Nu se preda, lupta, nu e inert, actioneaza, dar pana nu va vedea din nou cerul, pamantul si marea inseamna ca nu a prins sensul adevarat al celor ce i se intampla.
Hotaraste sa mai taie „o fereastra”, simtindu-se tot ca o unghie – puternica si neimblanzita, ca de la piciorul lui Dumnezeu. Il cuprinde o mirare si cu un calm fortat, dar apoi si mai calm, constata ca „a iesit” in burta pestelui trei. E ingrijorat doar ca aici e PREA MULTA LINISTE, nu se mai aude clocotul marii si e INTUNERIC MARE. Acesta pare mai batran. Pe langa el, primul era un tinerel. De-aceea si fusese inghitit de cel de-al doilea. Cu cat se departeaza de lume, lui Iona ii e dor de cele de afara. Depinde unde e „afara”. Isi aduce aminte de gaze si ii e dor de un carabus. Nu degeaba! Carabusul e inrudit cu scarabeul, simbolul cel mai cunoscut al invierii sufletului… si talisman protector impotriva raului.
Lumea de afara e grozava CAND POTI SA O VEZI. Cand si cand insa e tulburata – de razboaie (iscate de oameni) sau de cutremure (catastrofe naturale).
Tot acum isi da seama Iona ca inainte se gandea tot timpul la sotia sa – la rosturile sale lumesti. Acum se gandeste mai mult la mama (la geneza). La un moment dat toti oamenii se gandesc la mama, pana se ajunge la O SINGURA MAMA, UNA IMENSA. Mama omenirii e Maica Domnului insasi – scara dintre cer si pamant.
„ – Ce LINSITE trebuie sa fie atunci PE LUME! In momentul acela, DACA AR STRIGA CINEVA AJUTOR, CRED CA AR FI AUZIT PE INTREG PAMANTUL.” In Paraclisul Maicii Domnului se spune ca „nimenea dintre cei ce alearga la Tine, nu iese rusinat”.
Inspirat de idee, Iona cauta sa-i scrie Mamei un biletel.
„ – Mama – as scrie -, mi s-a intamplat o mare nenorocire. (Ce mult seamana acest biletel cu „Scrisoarea” lui Lucian Blaga!)
(Rugator, exaltat) Mai naste-ma o data!
Ne scapa mereu cate ceva in viata (nimeni nu e fara de pacat), de aceea trebuie sa ne nastem mereu” (sau macar de doua ori – omeneste si duhovniceste – o data fiziologic si o data prin botez si credinta).
Iona incearca sa trimita „biletul” (rugaciunea) afara. Se explica spunand simplu: „Omul e dator sa incerce.” Nu izbuteste. Burta pestelui batran e ca zidurile Vavilonului (Babilonul in pronuntie populara sau veche). Spera macar ca cei de afara il cauta. „Daca au felinare!” (adica lumina, credinta – il cauta prin rugaciune, strigandu-l pe nume in biserica).
Si atunci „Dezvelindu-si ochii” (aici fiind vorba despre ochii cunoasterii de dinauntru) se intreaba brusc: „Unde sunt?”
„Un sfert de viata il pierdem facand (…) Tot felul de legaturi intre idei. Totul curge asa repede (…) Trebuie sa-i dam drumul vietii, asa cum ne vine exact, sa nu mai incercam sa facem legaturi care nu tin.” Este si greu sa selectezi ceva anume de comentat din aceasta piesa. Totul e citabil pentru ca se regaseste intocmai in textele sfinte. Aceasta piesa nu are numai un pretext religios, ci este profund religioasa, abia incifrata.
„De cand spun cuvinte fara sir (adica da drumul vietii si povestirii – aceasta e spovedania, uneori incoerenta, ingreunata de vina, sau sarind de la una la alta ca simtirile si gandurile autentice ale omului, spontane, neordonate, nicidecum absurde), simt ca-mi recuperez ani frumosi din viata.”
Oarecum usurat, „Moromete” rabufneste iar, brutal, taraneste: „Pe omenire o doare in fund de soarta ta. (….) de fericirea ta.” Oamenii te aud, dar nu le pasa.
Decide sa se descurce singur si sa-si lase mama (cea naturala) SA CREADA ca feciorul ei e bine. Si apoi constata ca s-a infuriat si ii e ciuda. Nu se poate fixa pe o singura stare. Rugaciunea cere asta: liniste sufleteasca pentru meditatie si dialog cu cei de sus. Daca nu esti obisnuit cu aceasta, nu te poti ruga, iti fug gandurile aiurea si te infurii.
Uneori uita unde se afla si cateodata e vesel, vesel de tot pentru ca uita de sine si de rosturi.
Se clatina lumea ca un ou clocit din care trebuia sa iasa un viitor luminos , dar s-a razgandit. Din lume, din oul clocit, „cu banut”, si nu stricat, trebuia sa iasa lumina. Din lume, din mama omeneasca, trebuia sa iasa Hristos, credinta, dar s-a razgandit, zice Iona. „ O fi amanat” si noi trebuie sa asteptam A doua venire.
„ – AS VREA SA TREACA DUMNEZEU PE AICI. MI-E DOR SA VAD PE CINEVA MERGAND PE DRUM (pe calea cea dreapta)” Mai explicit decat atat nu ai cum sa fii!
Uitandu-se mai atent in jur vede ingrozit o multime de perechi de ochi. Sunt ochii puilor de monstri inca nenascuti. Calatoria continua. Cercul nu s-a rupt. E vicios si strange din ce in ce mai tare. Puii vin catre el „cu gurile scoase din teaca” si el tipa „ca intr-un vis”: „Ma mananca!”.
E inca „Intuneric.”.
TABLOUL 4
Avem in fata o gura de grota si inaintea ei ceva nisipos, murdar, in dreapta e o movila de pietroaie, case, lemne – un cimitir. E liniste. Pestele cel batran a esuat la mal ca o epava. La gura grotei rasare barba lui Iona, lunga si ascutita, ca a „schivnicilor de pe fresce”. Iona cauta de o viata, deci. A ajuns la senectute si isi inchipuie ca respira aer curat si ca vede marea. Visul sau acum e sa prinda Soarele cu navodul. Dupa atata intuneric, lumina ii supara ochii. Totusi…nu vede marea.
„O fi trecut pe aici vreun potop de foc (v. Apocalipsa) si ne-a luat marea (lumina, viata) pe talpi.”
Dac-ar fi tocmai in mijlocul marii?
„O sa inot pe burta o zi, doua, un an, pana obosesc bine, apoi pe spate, apoi intr-o dunga. Apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de suflet, apoi intr-o rasuflare, apoi intr-un geamat. IES EU LA LIMAN.” Pentru mine acest fragment este una dintre cele mai izbutite bucati de lirica de inspiratie crestina scrisa de un mirean. Este expresia poetica sublima a parcursului vietii pentru omul iubitor de Dumnezeu, care traieste nadajduind ca, dincolo de toate cele, cum poate el mai bine, va iesi la liman, adica se va mantui.
Isi spune Iona ca ar trebui sa fie fericit. Dar inca nu. Poate mai tarziu. Presimtirea lui e buna. Ochii mai obisnuiti acum cu lumina vad la orizont …inca o burta de peste. Un sir nesfarsit de burti. Cei doi pescari trec din nou, imperturbabili, prin tablou si el, ingrozit, intelege acum de ce ii vede mereu doar pe ei. Pescarii pot fi si un „memento mori” – cei dintai apostoli erau si ei pescari – de pesti si de oameni. E timpul!
Iona isi da seama ca omul nou, el, e ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile – venirea pe pamant (nasterea fiziologica), viata (de aici), pana si moartea, dar odata ajuns AICI, IN MORMANT, nu mai poate invia. Isi face vant in dumnezeire ca leul la circ (…) Dar cade in mijlocul flacarilor (iad).
„(…) nici nu s-a gandit (!) c-o sa se poticneasca la inviere.
Si lumea-l asteapta SUS.”
De aceea „(…) trebuie sa punem semne la fiecare pas, sa stii unde sa te opresti.
SA NU TE RATACESTI INAINTE.”
Analizand atent si meditand profund, ajunge la concluzia ca „AFARA. Un astfel de loc TREBUIE sa existe”. Incearca „sa prezica trecutul”, incearca sa-si aminteasca totul, ca la ultima spovedanie sau ca la Judecata de Apoi. Nu poate. Macar ceva… Constata ingrozit: „Ce ceata!” , ce lipsa de substanta!
„Cum se numea DRACIA ACEEA FRUMOASA, si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata din ani, pe care am trait-o eu? CUM MA NUMEAM EU?”
(Iluminat, deodata): IONA
Isi aminteste doar numele mic, de botez, ca in pomelnic. Omul crestin ia cu el cand pleaca numele de botez si sufletul. Pentru cei ramasi aici, el/sufletul sau este de gasit prin pomenirea in Liturghie si rugaciune cu intreg numele sau de botez.
Si asa se sfarseste cautarea. Suflet si nume s-au regasit. Acum Iona e intreg. Si intelege acum:
„ – Am p*rnit-o bine (nasterea si botezul)
- Dar DRUMUL (calea aleasa in viata, alegerile facute), el a gresit-o. Trebuia s-o iau in partea cealalta.
- E invers. Totul e invers. (Viata pamanteasca e chin, e o trecere, o cautare, o incercare. Viata vesnica vine dupa moarte.)
- Dar nu ma las. Plec din nou. De data asta te iau cu mine. (Suflet si nume pot pleca acum spre adevarata Viata)
Isi spinteca burta.
„Razbim noi cumva la lumina”
Gesturile finale ale eroilor trilogiei – al lui Iona care isi intoarce cutitul spre propria-i burta, dupa ce spintecase pestii care se inghitisera unul pe altul, cautand sa iasa la lumina sau autodafeul paracliserului – cel din urma credincios al celei din urma biserici – sau gestul mamei care tine pruncul daesupra apelor „potopului” poruncindu-i „Respira!” – nu sunt gesturi de lasitate sau de abandon. Acestea sunt gesturi de asumare a raspunderii ultime – SPERANTA, adica NADEJDEA, adica CREDINTA.
Iona, omul traind intr-un orizont care pare al nenorocului, nazuind sa prinda pestele cel mare (o buna stare materiala si sociala), captiv in sferele concentrice (presiunile sociale) care ii anuleaza libertatea, cautatorul propriului adevar, legat intim de cel absolut, luptatorul care se opune absurdului existentei lumesti, arheul care reface simbolic toata istoria omenirii si iluminatul care e hotarat sa razbata la Lumina, DESCOPERA CA LIBERTATEA E INLAUNTRUL SAU, IN SPIRIT. Aceasta tragedie optimista i-a izbutit deci de minune lui Marin Sorescu.
Iesirea lui Iona din trup este trecerea de la material spre spiritual. Cei care, ca Iona, isi pun intrebarile potrivite si isi raspund, pana nu e prea tarziu, isi aduc aminte de Cer, isi iau sufletul si numele primit la botez si se aseaza-n rugaciune – simpla, curata, cumplita.
Ultima cheie pentru intelegerea trilogiei se gaseste, pentru mine, in poezia „Puntea” din Postume (1997) si este cea mai potrivita incheiere, pe deplin lamuritoare:
„DOAMNE,
Ia-ma de mana
Si hai sa fugim DIN LUME,
SA IESIM PUTIN LA AER.
Poate SCHIMBAND CURENTII,
O sa ma simt si eu IN LARG,
LANGA TINE.”
